Vârcolacul cu copite
Călărie, cai și munte, oameni buni și vorbe multe.
De George Cimpoeru
De ceva vreme mi-am dorit să ajung să călăresc undeva și după multe căutări și indecizii am ajuns prin Vâlcea în munțișori. Sălbăticia locului, peisajele, rudimentarul pe care îl doream, căluții cu care nu interactionasem vreodată și șansa să fac ceva ce mă bucură și de a întâlni oameni de calitate m-au împins să aleg Nedeea Vâlceană.
(…) Târziu în noapte plecăm excitați nevoie mare de ce minuni ne așteaptă. Suntem întâmpinați răbdător de Mircea care la telefon îmi apărea ca și un om complex și cu destule în gușă pentru a ne ține trezi în conversații antrenante.
Îl întâlnim prin pădure, în liniștea aia cumplită, dar găzduiți de un cer cu tone de stele și prichindele făpturi cum suntem ne minunam cum puteam.” Uau! Uite! Cât de frumooos!” Mă doare că nu văd așa grozăvie și în oraș.
@DianaScripcariu
Vine Mircea și ne bagă într-un Suzuki 4×4 cu reductor că avem de urcat încă ceva. (..) Înghit în sec, fac scurt o rugăciune și sper să mă întâlnesc cu îngerii măcar în altă seară.
Fițe de orășan prostit de asfalt! Am mers, am urcat, am coborât cu bătrâna mașină strunită experimentat de Mircea care ne studiază cu coda ochiului. Se vorbește lejer, aproape familiar. Ajungem vere în curtea omului și ne șade iarăși bine cu miratu’, cu căscatul gurii la cer, că imediat după ce ne aruncăm rucsacii undeva în cabana încălzită să căscăm gurile la toiurile aduse de mine, că numai așa am vrut să beau o țuica la foc. Cum altfel? Mă și vedeam haiduc de vită veche.
(…)
Neața!
Iau din greșeală aparatul de râs în locul periuței de dinți. Nu e bine! Cafeaua se face repede, omleta și ea sfârâie pe focul făcut în curte, și o cunoaștem pe Doamna Gigi, cea Fecioară lentă în mișcări, dar rapidă în blândețe și râs. Apare și Mariuca Mozolici, creață cu sânge de amazoană și ne face plăcere să scoatem răngile verbale fără prea multe introduceri. Lovesc, testez, primesc două bucăți de-mi sare vocabularul pe pereți, dar e mișto că avem cu cine, o să râdem ceva și dacă se râde înseamnă că ai interlocutor. Plecăm după cai și simt deja o slăbiciune în picioare și o vâjâială în creier, însă bravez pe cât pot de bine. Găsim frumoasele bestii într-o livadă. Sunt mulți și frumoși și nu una alta, iau unu de dârlogi și îi simț respirația în ceafă și vibrațiile copitelor pe pășune.
Mă zvârle Măriuca pe cal pe care îl cheamă Fulger și exact în momentul ăla decid să nu-i dau șansa să-mi arate cât e de rapid. Ce? Nu s-au mai văzut fulgere lente și liniștite? Eu am văzut cel puțin 2 într-un film pe youtube. E mare, înalt și respiră sub tine. Nu are frâne hidraulice și nici port USB să-i pui muzică. Nașpa frate! Scary stuff!
Calmează-l pe Cimpoer, ușurează-i misiunea, calm, Yoga, chakre, orice numai să nu scap firișorul de pișu pe căluț că era și sur și rămâne pătat. Cred însă că are subwoofer undeva în spate că tot scotea niște joase și la fiecare dintre sunete mă simțeam dator mă dezvinovățesc. Nu eu! Și arătam cu degetul sub mine zâmbind înțelegere, cred că îl durea burtica.(..)
Ajungem și punem șeile pe frumuseți și gata de drum, primim instrucțiuni competente de la Murdărici care ne ține și nouă caii în frâu din comenzi ferme, bărbătești și clare pentru cai.
Al meu se opintea mirat de ce-i spun, mă contrazicea și mă persifla din doi în doi pași. Se uita la mine a jale și mă oglindeam jalnic în ochii lui mari și șmecheri. Încerc să fiu ferm, dar mi-e frică de el, este mare, are minim 500 de kile și un cap cât torsul meu. Noroc că mă mai salvează Măriuca din când în când. Eu eram politicos, simțit și bucuros de cunoștință, aproape britanic în maniere, dar cu gladiolele tremurânde și vocea de fată mare.
Traseul devine senzație, eu am văzut însă puțin spre nimic că mă preocupa să nu cad de pe bestie care ba sforăia sub mine, ba se oprea să bea apa, ba mai admira o floricică pe drum, boem omu’ și eu struneam nervos la el, însă blând să nu provoc bestia. ”Mă simte slab, mă simte!”, îmi spuneam.
Gândesc mult, zice Măriuca, lasă controlul și calului că știe el mai bine, dar eu gândeam un alt traseu de parcă eram pe bicicletă.
Decid să mă bucur da’ și Fulger se bucura de trapul din care abia reușeam să-l opresc. Mă bătea cu șaua la fund și mă arunca de parcă eram o păpușă de paie și strigam în gând de toate iar din gură comenzi confuze, ”hoooo”, ”pas”, ”paassssss”, ”staaiiiii”. Și acest stai era frecvent și pe înalte. Muică, ce sus sunt pe ăsta!
Mă uitasem eu pe youtube la tutoriale cu călărie, da’ fix/pix p..la . Voiam să am un program de băgat ca în Matrix. Upload de călărie din copilărie, please! ”NU! Nu fraiere!”
Se încheie călătoria cu mine din ce în ce mai înfricoșat și cu animalul mai arogant decât atunci când plecasem. Suntem totuși lăudați pentru ”performanță”. Cică este normal în primă fază. Emi merită recunoașterea skil-ului, iar eu mă prefac că mâine chiar doresc să călăresc. Abia aștept să-l pun la punct pe vârcolacul cu copite. Dar știu că tot mă tem de masa aia de carne cu gânduri proprii.
Seara este e mișto rău, cu papa bun, ciorbiță excelentă și cu mult râs de mine și de invențiile mele rasiale. Sunt Armeanu’ și glumele cu coviltir sunt imediat replicate pe îndelete. Să râdem, deci.
Dimineața pe răcoare, mă trezesc cu morcov ! :))
Na, că iar înfrunt bestia. Mergem ceva vreme de dârlogi pe niște poteci mișto de capre, așa de abrupte și înguste sunt. Cică pe acolo căluții mergeau în galop de dimineață.Dăm în râu și gata sus pe cal, de fapt nu chiar cal, ci mai degrabă porc de cal că era tare nepoliticos și arogant cu mine.
Nici eu nu mai voiam cine știe ce interacțiune plus că mă durea fundul de zici că eram violat de un pluton întreg de cazaci. Stai relaxat că așa nu o să mai doară zicea Mariuca și mă antrena în conversații care-mi plac în mod normal însă mi-era aproape imposibil să mă zbat în vorbe când respira juma de tonă sub tine pe drum. (..)
Nu mai am nervi și decid să cobor, și descopăr că mersul pe jos e o binecuvântare, o minunată reluare a controlului. O să am orgoliul zdrobit și nu o să-mi facă bine la imagine dar eu nu mai vreau. Dor toate în definitiv dar așa dureri de coccis nu am experimentat vreodată și parcă nici nu-mi doresc enorm să încerc o căzătură de pe cal că pare tare brutal solul dacă ești pe drum forestier.
Mă retrag cu alt cal de dârlogi și unul dintre însoțitori călăre pe aceiași poteca de capre pe care coborâserăm inițial. Parcă era un drum inițiatic și parcă căluțul ăsta era mai cuminte, mai așezat decât Fulger pe care Mariuca îl lăuda ca fiind cel mai bun căluț ever. Eu tot susțin că e un porc arogant. :)))
Ajung la cabană asudat și cu orgoliul împăturit în vorbe care să-mi spele rușinea, dar parcă o bere spală de tot emoțiile așa că beau două scurt și la temperatura cămării. (..) Decid irevocabil că mă descurc mai bine cu oamenii decât cu animalele mari și șed la vorbă cu toți în liniște.
Bună mâncarea, cu sosuri drese cu busuioc, pește la disc și pui la ceaun cu usturoi. Un deliciu cu senzații reconfortante în plus. Masa, ceaunul, soarele ăla superb de august și liniștea recăpătata trec cu repeziciune și suntem gata de drumul înapoi.
Ne urcăm în jeep-ulet și ne punem pe glume că de, avem de plătit polițe Măriucai și după ce îl rog pe Mircea să mai vorbească cu ea, să o mai disciplineze și poate și cu prietenul ei să facă front comun spre liniștirea amazoanei, susțin puternic că este măcar bine că se înțelege cu caii dacă cu oamenii nu se descurcă grozav.
Ne despărțim cu sentimentul că ne despărțim de niște mătuși și unchi dragi sufletelor noastre și de o verișoară mai năzdravană dar cu atâta drag nu îmbrățișezi niște străini. Minuni umblătoare oamenii ăștia.
Clar că nici noi nu am fost mai prejos, aș aprecia eu.
Pe scurt, deși nu poți fi scurt, iar mie îmi iese greu scurtatul vorbelor, ne-a bucurat experiența și e de refăcut după lecții de călărie pentru fricoși sau control junkies cum se pare că sunt.
Dar mă întorc eu în straie haiducești și pre mulți am să călăresc!