Odăile Andreei

Odăile Andreei, fragment

De Andreea Anghel

Păi hai să vedem pe unde se mai plimbă românașii, colegi sau nu de metrou cu ține. Și uite așa, tot săpand să văd pe unde își mai poartă unii și alții trolerul, ajung la fețele de la My Secret România. Care povesteau despre planurile lor de călătorii pe anul respectiv. Îmi arunc amândoi ochii, în fuga dictată de deadline-uri impuse de fișa prostului, peste propunerile lor. Citesc în diagonală și inimă pornește la galop când dau peste excursia din august pe Valea Lotrului.

            (…) Ajungem la Brezoi. La ieșirea din satul Călineşti, facem stânga și intrăm pe un drumuleț de tară. Încet, încet, încep peisajele. Și drumul devine forestier. Ne îndepărtăm de civilizație. Auch, cine mă puse pe mine să vin aci în mijlocul lui nicăieri !?… La un moment dat, se opresc mașinile. Am ajuuuns? Mă uit cu usoară disperare în priviri. Nu, nu, aici mutăm bagajele în mașină de teren a lui Mircea. Aaaa, pfiu, ce bine. Cine-i Mircea? Sigur nu fuge cu bagajele noastre? Nu, nu, Mircea e omu’ cu caii. Ăhă, bine, cool. Să le mutăm și să mergem mai departe. Tocmai ce începusem să mă mai relaxes. Hai, domne, cât poate să fie de rău? De aici mergem pe picioare. În față mașinii se întindea un drum forestier, un picușor abrupt. Zic: “hai că pot”. Pornesc sprinten spre înainte. Nuuuu, duduia blondă!!! Mă strigă un coleg. Pe aici.

            Ajunsei. Fresh preș. Mai mult preş. Părul meu coafat și îndreptat era acuși ca o mătură din cauza năduşelii urcușului dealului. Aveam bătături la călcaie, deci mă descălţai și pusei șlapii. Intrai în Odaie. Mirosea a lemn. Și a lână de oaie. Pe jos preşuri. Cam ca la bunică-mea. În mijlocul Odăii o măsuţă de lemn, scaunele de lemn. Într-o parte două canapele. Mă gândeam cum or să țină cele 70 de kile ale mele canapeluța aia așa firavă. Îmi luai inima în dinți și urcai la mansardă. Frumos așezate, ne așteptau pe podeaua de lemn și ea, 7 saltele. Ca să nu cadă lumea de la apa plată cu lămâie, pe marginea cărării de la picioarele saltelelor era așezată o bârnă. Care servea și drept dulap pentru cei care simțeau nevoia să își scoată rochiile din troller.

                 Ajung în dining. Adică, locul de servit masa. Adică sub doi pruni, o măsuță de lemn cu două băncuțe din același lemn. Îmi aduce aminte de pomenile care se fac la bunica-mea la țară. Mai la dreapta de masă stau două pirostrii. Pe care se gătește. Un fuuum care parfuma cam tot ce întâlnea în drumu-i făcu repede cunoștință cu pletele-mi a ulei de păr mirositoare. Buda ca la bunica-mea de asemenea (biiine, mi-a luat juma de zi să înțeleg care e treaba cu găleata de rumeguș de lângă și la ce și cum trebuie folosit rumegușul respectiv…că în București este rezervor cu apă, nu găleată cu rumeguș). Duşul…ăsta sigur a fost făcut pentru repararea celor care au problem cu imaginea de sine. Adică, vrei să fii curățel, treci peste pudibonderii inutile de genul “vaaai, cum mă spăl așa în văzul tuturor? Că nuielele astea împletite ascund fix cât ascundea frunza în Rai”.

            Să punem masa, să băgam un lemn în foc, ceva. Mircea, omu’ cu caii zice: “hai să mâncăm și pe urmă om mai vedea”. Hmmm, straniu personaj și Mircea ăsta. Cu mustățile lui răsucite și cu ochii ăia de vultur, cu naturalețea asta aproape obraznică a omului simplu, deschis, fără măști. A omului de munte. Să-l ascultăm, totuși. Că e gazdă. Când să ne așezăm la masă, în farfurie mâncare de fasole verde. Nuuu, că se pare că provocările nu se termină așa ușor. Eu nici bătută nu mănânc fasole verde. Acuși, de foamea de la urcarea dealului, de rușinea omului care rupsese din grădina lui fasolea, de frica de a nu mai avea altceva e halit, nu știu de ce, dar am mâncat. Mai analizam cu coada ochiului grupul, gazdele și căutăm caii. Degeaba.

                  Se lăsă cu foc de tabără și cu povești. Tot așa aflai care e treabă cu caii. Caii nu sunt închiși, sunt ținuți liberi. Cum liberi? Ca în reclamă la Marlboro? Că aia pe care îi vedeam eu din Mocănița din Maramureș și credeam că sunt sălbatici?

Fix așa. Se lăsă cu friptură la disc și cu vin roșu. Nu știu în ce moment, începui să renunț la pitiponceală. Și să îmi aduc aminte de copilăria la bunici. Care a fost foarte tare: cu pâinea făcută în ţăst, cu mâncarea făcută pe foc, cu buda în fundul curții și cu dușul la lighean, cu dormit în pat cu pisicile (uitai să menționez că îi cunoscui și pe cei doi câini ai omului cu caii: Igor și Brutus), cu învelit cu pături din lână de oaie și călcat pe preşuri țesute din cârpe, cu aceași simplitate a omului de la ţară, înconjurată de normal și curat.