Odaia îmbujorată

Bujorul de munte

De Andreea Anghel, 21 iunie 2016

Ce știam eu despre el înainte de weekendul trecut? Că e așa, un ceva, care crește pe munte. Îmi imaginăm că e un bujor ca toți bujorii din grădina bunică-mii sau, mai de actualitate, a mumă-mii. (..)Așa că am primit invitația de a mă alătura veselului grup cu iubirea de Murgu și de galopul lui întins, mai degrabă decât mânată în luptă de vreun simțământ al omului de munte care simte sincer și se bucură curat de minunățiile Carpaților.

Se făcu sâmbătă. Nu atât de ușor și repede pe cât și-ar fi dorit unii dintre noi, însă se făcu. Că în orice plecare pe munte și nu numai, are loc deja vestita sortare a bagajului. Aaaa, păi nu-mi fac griji că am mai trecut prin asta și mi-am învățat lecția. Ăha, vrabia mălai visează. Păi acuși dădui peste un sortator mult mai hain decât primul: ”Cate tricouri ai? Paaaatru? Îți ajung două: unul pentru somn și celălalt pentru zi.(..) Că tot adusei vorba: cort. Pentru ce îți trebuie cort? ” ”Cum pentru ce? Să îmi odihnesc oasele bătrâne deja și ochii-mi frumoși de căprui.” ”Se taie cortul. Putem dormi sub prelată.” Sub prelată? Păi ce sunt eu? Roșie?” ”Auzi, ai zis că vrei să înveți și să experimentezi chestii noi. Deci? Unde îți sunt furculița, cuțitul, lingura și cana? Acasă, în dulap?”

Mai târâș, mai grabis, iacătă-mă în spinarea regelui, pornită pe cărări de munte.(..)Mă trezește din minunare o crenguță. Mă trezește delicat. Fix ca o palmă peste ochi. Păi de, Andreea, pe cal mai suntem atente și pe unde înaintam. Că Murgu nu poate să îți ducă ție grija la nesfârșit. Mai fii și tu o femeie independentă din când în când. În față cailor, un om face cărare ajutându-se de un ceva ascuțit. Ne deschide drumuri și perspective. C-așa e el, omul asta. Deschizător. Inclusiv de minți. Îl analizez puțin. Cum să urci așa repede? Și să faci efort susținut de parcă ai șterge praful de pe televizor? Când eu gâfâi doar urcând pantuta aia dintre Unirea și Universitate. De unde și-o lua puterea? Și pasiunea? Oare din mustăți?

Ajungem la primul popas. Ciorovăieli. De păsări. De ape. De păsări cu ape. Discuții. Între oameni. Între cai. Între oameni și cai. Suntem în pădure. Terminăm de urcat pieptișul. Încep drumurile forestiere. Începe galopul. Cai și călăreți în același ritm. Libertate. Haiducie. Viață. Întrecere între cai. Întrecere între călăreți. Întrecere între zâmbete. Și fericiri. Caii se opresc fix preț de 10 secunde. Cât să-și tragă sufletul și să strănute. Își dau seama ca pierd timp prețios. Și o pornesc din nou. Tăvălug de trăiri. Alergăm pe munte. Alergăm pe cai de rutină, spre fericire cu nebunie. Nu pot să ne văd din afară grupului, însă simț că suntem frumoși. Așa, în formula asta, în momentele astea, noi suntem lumină, liniște, echilibru.

Surpriză. Virăm spre dreapta. O luăm spre Murgasu. Stâna unde anul trecut am cunoscut cel mai doinitor cioban, cea mai puternică lumină de lumânare pâlpâindă, cea mai aducătoare de amintiri mămăligă prăjită. Nu creeeeed. Văd zâmbetul satisfăcut al omului care ne duce spre încă o seară de vis. Și-a dorit surpriza asta pentru noi. I-a ieșit în ultima clipă. Se pare că există Cineva care ne face cu ochiul mai mereu. Fluturi. Din nou. De data asta în stomac. Uau, ce experiență ne așteaptă! Ajungem. Ne regăsim. Turiști și gazdă. ”- Segarceanco, de când te aștept! Dna doctor, ați jucat la loto după căzăturile din bălegar de anul trecut? Fetele tatii, vă aștept cu fecioru-miu…poate ne înrudim.

Facem un tur rapid ca să vedem ce s-a schimbat în vremea în care nu ne-am văzut. Paturile sunt mai comode, brânza mai puțină, sufletul la fel de mare. Ne așezăm la depănat. Amintiri. Și la construit. Tot amintiri. Vorbim. Mult și repede. Timpul ne e arbitru și nu e deloc generos. Mâncăm. Așa cum numai la stâna poți mânca. Brânză făcută din lapte, lapte din găleata, mămăligă fiartă încet, fără grabă, în vatra ce tronează în mijlocul stânii. Și urdă. Și caș. Și bulz. Un pic altfel decât îl știm noi. Nu ni se dezvăluie secretul. Doar dacă vrem să rămânem bacite. Altfel… Ne prinde seara. La lumina focului, baciul ne doinește. Mai bine că nu e prea multă lumină. Să nu se vadă emoțiile. Nici ale doinitorului, nici ale doinitilor.

Ne îndreptăm spre tabără unde ne-am așezat corturile. Și prelata mai sus amintită. Ne așteaptă o splendoare. Scântei, jocuri de lumini, limbi de foc pe pământ. Scântei, jocuri de lumini, limbi de foc și pe cer. Dumnezeu ne face fotografii. Cu blitz. Și se pare că mută și mobila în seara asta. Că prea e hărmălaie mare acolo la El acasă. Mă uit spre sortatorul de mai sus. Îl întreb așa cum am curaj, din priviri adică: Pe bune? Sub prelată pe vremea asta? Îmi răspunde trufaș, tot din priviri: Gustă, domne! Ok, hai să vedem!

Urmează o noapte care schimbă iar percepții, gânduri, reașează valori și priorități. Și totul datorită unei prelate care îți permite să simți că ești în siguranță sub un acoperiș însă nu îți blochează priveliștea, te provoacă să rămâi cu simțurile deschise și să admiri spectacolul. Din lojă. E aproape la fel de intens ca galopul. Ploaia aleargă cu fulgerele-i în vânt, scăpărându-i tunetele de curaj. Ciudat. Nu mi-e teamă. E prea intens ca să renunți. Trezește o latură pe care nu mi-o cunoșteam. Eu trăiesc viața, nu mă trăiește viața pe mine. (..)

Pornim în căutarea bujorului. De munte. Nu avem răbdare. Îl alergăm. În galopul cailor. Ajungem într-un tablou al lui Luchian. Pete de roz printre pete de verde. Piticuț, cu flori firave, ni se prezintă în toată splendoarea. Normal că nu e bujorul bunica-mii. Nici mămucă-mii. Este bujorul muntelui. Îl privim, admirăm, fotografiem. Este spre finalul înfloririi. Din nou Cineva ne face cu ochiul. Și ne lasă să cunoaștem minuni și minunății. Printre bujori, pe lângă ei, de jur împrejurul lor sunt brazii. Înfloriți. Cu mii și mii de conuri. În roșu și alb. Mâncăm la marginea pădurii care aseară ne-a fost acasă în dormitor.

Ne dăm seamă că e bine să nu ne forțăm norocul și să nu provocăm natura. S-au anunțat totuși ceva coduri galbene de vreme rea. Ne hotărâm să ne întoarcem la Odăi. Acolo ne vom petrece noaptea. Caii ne duc spre casă cu viteză luminii. Aveam să ne explicăm și de ce. Au simțit că vremea urmează să se joace din nou de-a furtuna. De la masa de sub măr privim strategii de luptă puse în practică de două armate de nori, conduse magistral de doi căpitani de curenți.

Ne petrecem ultima zi din vacanță liniștit. Avem nevoie să ne lăsăm timp pentru a asimila, a înțelege, a arhiva ceea ce ni s-a întâmplat. Nu vorbim prea mult. Cred că ne e teamă să nu lăsăm să curgă cuvinte care ar putea șterge din tăria și savoarea experienței. Ne facem de lucru cu ceva găteală pe focul din curte. Ne privim, ne vorbim din priviri. Abia spre seară ne întoarcem oarecum cu picioarele pe pământ. (..)

În loc să fim în traficul blocat de pe Valea Oltului, noi suntem pe trepte de piatră ascultând povești și povețe despre viață. Mă uit la noi. Suntem trei copii care ascultă doi dascăli. Sorbim cuvinte. Care se transformă în puncte pe i-uri. Sorbim experiențe de viață. Mă simț certată, mângâiată, alinată. Doar din cuvinte și priviri. Primesc curaj. Și libertate. Și mai multă libertate. Simt aer. Să fie de la oxigenul de sus, din munți? Sau de la seara asta care face cât o mie?

Îmi propun ca ultima seară să reprezinte o altă experiență. Dorm în fânar. Printre greieri. Mă simt în siguranță. Mă întorc în copilărie. Eu, Andreea de azi. Cu tot cu defectele corporatiste. Cu tot cu comportamentul de “mitica”. Cu tot cu unghiile-mi colorate care fac notă discordantă cu locul. Cu tot cu îndoieli și neîncrederi. Simț căldură. Din mai multe surse. Și de mai multe feluri. Sentimente și trăiri care nu se cer a fi gestionate. Doar gustate.

Odaia îmbujorata nu a fost despre obiectivul principal care, conform criteriilor corporatiste, ar fi trebuit să fie urmărit no matter what. Nu s-au respectat deadline-uri, nu am făcut compromisuri de dragul de a le face. A fost mai mult un pretext al unui om de a ne aduce împreună. De a împarți cu noi tradiții, trăiri, de a ne dărui momente, de a ne da poate aripile care ne-au fost cumva tăiate. Călătoria bujorului de munte a fost o lecție de viață. Pentru care rămân datoare.

Fotografiile sunt făcute de Andrada Nistor.